Gandire de miezu’ noptii

Omul nu e altceva decât o ţigară aprinsă. Are nevoie de o scânteie pentru a exista, scânteie care continuă să ardă mocnit adânc în el, din creştetul capului până în cartilajul încheieturilor. Viaţa, ce e viaţa dacă nu capătul rotunjit al unui băţ de chibrit? Se aprinde atât de uşor şi e întotdeauna nevoie de doi pentru a o face să ardă. Iar omul, omul e însuşi tigara, înveliş efemer de hârtie care strânge înăuntru zilele atât de scurte pe lângă pasiunea cu care sunt trăite, inspirate până în adâncul plămânului. Omul, plapând tunel cu o singură deschizătură ce se consumă încet, aprinzându-se ori de câte ori gura numită destin trage cu mai multă putere aerul în plămâni. Omul care se ridică imaterial spre cer ca fumul după ce ţigara a ajuns la filtru, consumându-se în cel mai mic detaliu.

Exercitiu de imaginatie

Nu, nu mai am 16 ani, pentru ca am intrat pe calea Victoriei, pentru ca suntem numai noi doua si ne plictisim ingrozitor. Nu-mi aduc aminte de la ce a pornit totul. Franturi de discutie, cuvinte auzite si intelese pe jumatate, mama imi arata un bloc: “Uite aici au stat Cristi si Nicole ; la mansarda”… Da, ma si vad peste vreo 10 ani in mansarda MEA, intr-un loc departe de aici.  Si imaginatia mea o ia razna, bubuie in tample in timp ce mintea mea flutura in acorduri parisiene, desenandu-si contururi fine pe malul Senei.

O sa fie mansarda, adica nici nu concep sa locuiesc altundeva. Mi-au ajuns apartamentele mici, mai ales alea in care simti ca te sufoci. Asa la mansarda poti sa vezi cerul, pentru ca esti deasupra tuturor. Mi-au ajuns si vecinii de deasupra si blocul ala afurisit din fata. Nu, nu o sa stau toata viata sa ascult manele si sa nu pot sa-mi dau seama cum va fi vremea pentru ca o matahala gri imi sta in fata. O sa fie mansarda pentru ca o sa fie speciala. Adica v-ati gandit vreodata ca un bloc are cel putin patru etaje?-cel mult …nu stiu, nici nu vreau sa ma gandesc. Dintre ele, UNUL singur e deasupra tuturor. O sa fie mansarda ca sa imi tina departe toate gandurile si amintirile, surasuri si plansete, prima noapte de dragoste, o cearta, o despartire. Toate astea vor fi departe de lumea mojica de jos. Da, pentru ca eu am avut tupeul sa urc, am avut tupeul sa stau la mansarda, sa fiu deasupra lor.

“Dar, eu nu vreau sa stau in Paris”, imi rasuna deodata vocea ei pierduta printre claxoane, injuraturi si huruieli de rable pe Calea Victoriei. “Nu-i nimic. O sa ai mansarda ta. In Londra, acolo vrei, nu?” “Cam asa ceva, oricum ceva englezesc. Si si si o sa am un poster MARE cu Johnny Depp pe perete…”

Il vad deja, fix acolo langa geamul ala mare care acopera jumatate de tavan. Si chiar sub el, salteaua mea pe arcuri.  Aruncate deasupra stau mototolite o patura, vreo doua perne, griji si vise. Tot pe acolo e leul meu de plus. Il am de la cinci ani. Ti-e mila sa te uiti la el. Un ochi e cazut si nasul ii e mancat de molii. Dar nu pot sa renunt la el. E adus de tata, de pe vremea cand mergea prin tari straine. Il iau seara langa mine si ii zic: “Vezi?-pana la urma ai ajuns acasa” Nu-i spun ca e made in China, asta l’ar intrista prea tare.

“Nu mai stiu ce sa mai fac cu cartile acasa… Serios, acum” Si uitasem de ele. Nu voiam o camera aglomerata, dar cartile sunt carti. Inghesuite in teancuri colorate la perete.  Langa, biblioteca micuta -amintire de familie si bagaj obligatoriu cu care am venit din Romania- geme de cele deja prezente. Iubesc coltul asta de camera. Ador harababura asta lingvistica pe care o impartim (eu si ea) si care intr’o zi risca sa ne cada in cap. Dar radem si punem si mai multe carti, din ce in ce mai multe carti, una cu fiecare zi, din ficare tara in care am fost (ne vom chinui intr’o zi sa le intelegem pe toate) ca doar, nu a murit nimeni din supradoza de litere sau cultura; cel putin eu nu cunosc pe nimeni.

“Hai sa impartim mansarda mea”, ii propun intr-un moment in care ma speria deja gandul de singuratate. Rade, se gandeste si accepta. “O sa lucrez la Disney” mi-a mai zis intr-o zi. E hotarata; eu nu stiu ce mama naibii o sa fac. O sa ma descurc, asta e sigur. In cel mai rau caz, o sa deschidem o ceainarie la subsol, ceva clasic si totusi modern. O sa avem si un pian pana atunci. Daca nu, macar o pianina, ceva micut care sa stea retrasa printre cesti, ea insasi mirosind a ceai. Eu o sa fac portrete la minut; stiu ca francezii ce dau in vant dupa asa ceva, doar au o intreaga colectie pe malul Senei. Apoi o sa ma cert cu “clientii” sa ma lase sa le pastrez pe cele mai reusite, ca parca dau mai bine pe peretele ceainariei decat in apartamentul lor mic si inghesuit. O sa fim batrane cand o sa facem asta. Sau somere.

Si am ramas una pe capul celeilalte. Impartim o mansarda si un trotuar pe Calea Victoriei. Undeva departe, ne desparte o perdea in loc de perete -”mov”, mi se precizeaza- acum doar un gol de aer. Am ramas pierdute in geamul meu urias, in stelele mele si privirea lui Depp. Ea mi-a adus o cana cu ceai fierbinte. Imi zice ca e de tei, indulcit cu miere. Pe o farfurie mica am pus biscuiti (cumparati azi, pentru ca inca nu am invatat sa gatim). Radem, radem ca doua artiste , asa cum ne’a spus un mosulet pe vremea cand aveam inca 16 ani.

E al naibii de bun ceaiul asta. Sigur a mai pus ceva in el. Simt cum mi se incalzesc treptat varfurile degetelor. Trebuie sa fie “Bailey’s”. A spus ca in seara asta ne vom aduce aminte de o excursie la Paris. Ne uitam in gol la televizorul din care un personaj Disney ne face cu mana. E unul din filmele alea al naibii de vechi pe care le-a descarcat cand avea 16 ani.  Mai arunc o privire in partea ei de camera, costumele de Donald, Mickey,Baloo si Pooh stau amestecate pe podea. Cu asta se ocupa: imbraca unul din astea si strange copiii in brate. Sau le face semne ca ii iubeste; asta ii face fericiti. Sa ii vezi apoi cum alearga la ai lor: “Mami, tati, l-am luat in brate pe Goofy…si mi-a zis ca ma iubeste” (Stie asta din proprie experienta.)

Maine o sa fie Pooh. Mi-a promis un hug cand se intoarce (stie ca ursul  e preferatul meu). Nu-mi vine sa cred ca face asta in fiecare zi.  Si eu, eu ce fac? Eu scriu. Despre ea, despre  noi, despre o anumita mansarda din Paris unde se bea ceai si unde asteptam sa ni se prabuseasca o lume de carti in cap in timp ce ne uitam la Disney…

Cand timpul devine o guma de mestecat

Vara. Bucuresti. Caldura infernala. Si eu merg cu autobuzul de la Eroilor pana undeva in Rahova. Ma uit in spate; numarul 226 se prefigureaza din ce in ce mai clar. As merge pe jos, dar e mult de mers si, la urma urmei, cat de rau poate sa fie? Ma arunc pe treptele autobuzului cu o oarecare tragere de inima.

E trecut de 6, 6 si 18 minute ca sa fiu mai exacta. Deja simt caldura cum mi se lipeste de piele, umeda si mirosind a transpiratie. La naiba! Pe drum, se pare ca am calcat intr-una din gumele alea nenorocite aruncate in mijlocul trotuarului. Incerc sa mi-o dau jos dar nu pot face decat sa ma uit la ea cum se intinde lent, agatandu-se de fiecare particica libera de podea. Dupa vreo doua minute, intinsul gumei in autobuz pare chiar metoda cea mai buna pentru a-ti omori timpul. Si autobuzul se misca incet, si timpul trece ingrozitor de incet intinzandu-se la fel ca guma de pe tenisii mei.

Sunt abia la baza dealului-cel de la Academie. Imi trebuie neaparat ceva de facut. In mana, sticla de apa se aburise de mult. Parca o aud cum sfaraie in timp ce pacla subtire de abur se chinuie sa iasa pe sub capac. Pot sa jur ca mi-a scapat un “baga-mi-as” pentru ca imi sunt aruncate priviri amenintatoare de la o cucoana blonda. Ofteaza. Si iar ma concentrez asupra gumei de mestecat lipita de talpa…

Au trecut zece minute si nu ne-am miscat mai mult de 10 metri. Trebuie sa imi gasesc neaparat ceva de facut, altfel o iau razna. Ma uit la fetele lor-inexpresive ca intotdeauna. Cu exceptia uneia; langa geam o femeie trecuta de 40 de ani zambeste. Caut in jur doar doar oi gasi la ce se uita: la nimic. As vrea sa o intreb la ce se gandeste si poate sa zambim impreuna. Cucoana de langa imi taie in schimb elanul printr-un oftat. Nu am la ce sa ma uit INAUNTRU. Ei imi provoaca sila, sila pentru ca au uitat sa se bucure de cateva momente de liniste, sila pentru graba cu care privesc viata, sila chiar si pentru guma de mestecat pe care au aruncat-o intamplator pe jos.

Raman cu gandurile afara. Undeva in aglomeratie, un cuplu se tachineaza. Ea rade pentru ca el i-a spus ceva. Nu mi-as fi imaginat sa vad oameni din acestia, cum sa-i numesc? …destinsi, mai ales la o ora ca asta, intr-un oras cum e Bucurestiul. Da, “destins” e un cuvant potrivit. Nici mare, nici mic, si imi sugereaza intotdeauna o oaza de calm in mijlocul unui desert zgomotos si aburind. Ma uit la numarul de inmatriculare…Marea Britanie. Ar fi trebuit sa imi imaginez. Ma intreb…?

Am ajuns in statie. O multime agitata de oameni se arunca pe singurul scaun liber de langa mine. Ciudat, dar nu-l vazusem pana atunci. Ma uit in ochii lor; credeam ca i-a animat mica lupta pentru teritoriu. Dar nu. Privirea goala, inexpresiva. Asa au ramas. Incerc sa ghicesc la ce se gandesc. Langa mine, cineva imi urla un raspuns la intrebare: “NIMIC.” Cine a fost?  Caut in jur, dar ma lovesc de priviri goale.

Am ajuns. Data viitoare voi merge pe jos. Incep sa numar pasii pana acasa. Imi par enorm de multi. Ma enerveaza guma de mestecat lipita de talpa; ma tot impiedic de ea. Vad blocul, dar ma impiedic de zeci de secunde; si timpul se intindea ca o guma de mestecat…

Sibiu sau Bucuresti…

Sunt acasa…de ceva vreme, bineinteles intoarsa de la Sibiu. Imi trecuse asa prin cap: daca s-ar hotari oamenii aceia mari din fruntea tarii sa mute capitala la Sibiu? – adica doar  o tatonare, un joc de cuvinte mai mult. Sibiu capitala culturala europeana. Ce ar ramane Bucurestiul? Un oras mare cu strazile lui si magazinele prea mari, cu galagia lui infernala si vecini prea necivilizati.

Imi lipseste orasul ala mic in care te dai jos inca viu dintr-un autobuz cu destinatia “Cimitir”. Imi placea camera de camin. Pt ca eram multe acolo si pentru ca era mereu cineva langa tine (*eu am o fobie in a ramane singura undeva*). Si asa am aflat de Egipteanu si Albert si Matei (gratie Adinei) . Si Greta a implinit 17 ani acolo. Si Gina m-a suportat 3 nopti in acelasi pat.(dar eu am avut cearsafrui curate^^)

Si Piata Mare aducea un pic cu San Marco… probabil din cauza porumbeilor si a peticului de asfalt care se inunda periodic cu apa fantanilor. Ma facusem leoarca si nu-mi pasa. Mi-era bine pentru ca era cald…al naibii de cald. Si alergam ca o nebuna pe acolo (doar vazusem copiii mici inaintea mea cum nu se temeau sa intre sub apa). La urma urmei ce  te putea rani? Eram fleasca si ceream poze si le chemam sa vina.

A doua zi era concursul. Stiu ca ma agitasem toata ziua. As putea zice ca a fost pentru nimic. Trebuia sa ma gandesc ca vor rade. Erau prea plictisiti, dezinteresati. Nu mai stiu mare lucru din ce mi-au spus, nu mai stiu nimic din ce am spus eu…

Ador Sibiul. Si pietrele calde din pavaj. La cativa metri in fata apa tasneste inca din pamant. O terasa… sa mai treaca timpul. E tarziu. Greta vrea o bere pe care o impartim. Pe drum inapoi grupurile se scurg inspre Centru. Colorate, galagioase. Ramona tipa scurt si-mi face semn sa ma uit mai bine sub un felinar. Se departeaza incet… una cate una. Cum sa nu fii fericit la Sibiu?

That should be a good start…

Astazi m-a lovit realitatea…pur si simplu. Si nu a fost decat un  burghiu care iti sfredeleste creierul la opt si ceva dimineata. Nu m-am ridicat din pat, cu toate ca eram cat se poate de hotarata sa-i zic vreo doua tipului de vis-a-vis care isi reconstruieste din temelii apartamentul. Mi-am tras cearsaful peste cap…si tot a trebuit sa ma trezesc mai devreme sau mai tarziu.

Trecuse deja de 11 si un sfert. Scoala era aproape goala. Noroc cu gav. Mi se spune sa astept.

O ora intreaga de meditatie profunda. Ce-ar fi sa incep un blog? (adica pana si Vanghelie are unul nu?) Ma uitam la un hol mare , gol si alb. Mi-l aduceam aminte cum era cu un an inainte. Imens si plin de oameni. Intr-un colt vorbea Cazacu (directorul), iar eu inca  mi-l imaginam ca pe un om cu o barba imensa. Ce sa-i faci? Asa arata un director dupa mine. Fifi ne arata un om imbracat din cap pana in picioare in kaki: “el e Andronache, sau Andro; o sa fie dirigu’ vostru”. Si asa a si fost. ^^

Oamenii veneau si ieseau, evident plictisiti de ce se intampla in jur. Apare Ada tragand dupa ea o fata cu un pardesiu rosu: “Uite, ea e de la tine din clasa”. Individa se prezinta. E cealalta Sabina… Ciudat, dar mi-o imaginasem altfel. Nu credeam ca o sa ne intelegem atat de bine (nici chiar ea n-a crezut asta dupa cum mi-a marturisit cateva luni mai tarziu in mijlocul orei de franceza).

Dupa vreo luna puteam sa ne strigam pe nume. (performanta admirabila avand in vedere ca dirigu’ inca nu stie cum ne cheama) Au urmat alte luni de “bobocie”- un adevarat montagne russe al vietii de licean.

Maine o sa cunoastem boboci noi. (o sa ii invatam sa traga perdeluta)

In holul mare auzeam deja proteste cu privire la ziua de maine:

*”Auzi, ca maine vin bobocii…”

*”Care boboci?”

*”Cum care? Aia noi: s-au gasit deja si maine vin incoace.”

O sa fiu si eu acolo^^. O sa afisez un zambet tampit in timp ce urez tuturor *Bunvenitinsava*. Hope it’ll be fun.